În urmă cu ceva timp, mai bine de 5 ani, am scris un text despre Onisim. L-am cunoscut pe cînd era băiat și a devenit bărbat sub ochii noștri.

Curat, serios, bine cumpănit la vorbă. Niciodată nu spunea nimic în plus și făcea fiecare lucru cu excelență, așa cum merita Domnul. Orchestrele erau marea lui pasiune. Mandolina!

A înființat mai multe orchestre de mandoline decît vîrsta-i. Am schiat împreună, am mers împreună în misiuni, am cîntat sub bagheta lui. Era ucenic al profesorului Nelu Sabău și preda chitara clasică la Școala de muzică Logos mai nou.

sursa David Achim

Dirija orchestra din Aleșd și corul alături de fratele Laurian Madar.

Astăzi Dumnezeu l-a adăugat orchestrelor cerești printr-un accident de neînțeles. Rămîne în urma lui Abigail cu două fetițe, Eleonora și Ruhama.

Să ne rugăm pentru ele! Dumnezeu nu este biruit. Diavolul nu este biruitor nici de această dată.

Ne întrebăm DE CE? de ce el? de ce acum, la numai 26 de ani? Ne întrebăm: oare nu s-ar fi putut evita? Psalmul 139:16 este încă în Scripturi și zilele noastre sînt stabilite de Domnul în suveranitatea Sa mai înainte să fi fost vreuna dintre ele.

sursa Scoala de muzică Logos

Nu am niciun fel de răspuns. Am însă un Dumnezeu care ne-a arătat că este în adevăr Apărător al văduvelor și tată al orfanilor. Am simțit aceasta din 17 decembrie 1975 încoace.

Onisim va rămîne în mințile și inimile noastre așa cum i-a fost numele, FOLOSITOR. Folositor celor din jur, folositor lucrării Domnului.

Priveghiul va fi mîine, Marți, 22 decembrie, începînd cu orele 18.00, la Biserica Creștină Baptistă Sfînta Treime din Aleșd. Înmormîntarea va fi a doua zi la o oră pe care o vom anunța ulterior.

PS. În casă am avut această imagine de ani de zile. Este fiul nostru alături de Onisim. Fotografia este realizată la finalul unui program de orchestră.

În ramă este scris: Căci Eu știu planurile pe care le am cu privire la tine, zice Domnul, Ieremia 29:11.

Astăzi am redescoperit această ramă. De ținut minte în dreptul fiecăruia dintre noi. Sîntem într-o călătorie. N-am ajuns încă la destinație. El planifică și drumul și vremea de călătorie  și timpul la care trebuie să ajungem.

Abigail, văduva lui Onisim, a ținut să citească ea necrologul la înmormîntare. Și bine a făcut! Credeam că astfel de material nu se mai găsește. Credeam că odată cu generația lui Floarea Măriuț materialul pentru astfel de femei s-a terminat. Nu este așa! Generația noastră încă are multă nădejde.

Textul care urmează este așa cum l-a scris ea. Fără niciun fel de modificare, fără corecturi sau intervenții. L-a scris dintr-o bucată și l-a citit dintr-o răsuflare.

Este o lecție pentru noi toți.

Dragi frati si surori, scumpa asistenta,

Mi-am dorit mult sa scriu o poveste de Craciun, mi-am dorit sa o pot posta undeva, sa o citesca cat mai multa lume, si nu numai atat ci sa ia aminte fiecare. Iata acum am ocazia sa o fac.. Grea intristare… Dureroasa si scaldata in lacrimi poveste… insa plina de stralucirea celui Atotputernic, care poate face dintr-un pumn de tarana un trup ceresc, un trup de slava, un suflet, o fiinta care poate fi folositoare.

Da, intr-o zi racorasa de 29 septembrie 1989, s-a auzit un tipat, un plans de copilas, dar care nu era degeaba, a primit numele de Onisim, Onisim Bogosel care inseamna folositor. A fost cel de-al doilea fiu al familiei Bogosel Ioan si Maria Magdalena. Si-a iubit mult fratele si sora si s-a bucurat de fiecare reusita a lor.. Parintii, oameni scumpi l-au crescut in frica si temere de Domnul, l-au iubit, l-au inconjurat cu sfaturile lor si l-au ajutat sa il gaseasc ca Mantuitor si Domn pe Cel care in ale carui brate este astazi.

Primele 3 clase le-a facut in Sofronea, satul copilariei, iar din clasa a 4 a urmat scoala Sabin Dragoi din Arad. A terminat teorie muzicala, continuandu-si studiile la Univeristatea Emanuel din Oradea, la sectia de muzica. A facut modul de chitara clasica sub indrumarea fratelui Ioan Sabau pe care l-a iubit si respectat mult. In ultimii trei ani a fost profesor de chitara clasica la scoala de muzica Logos din Oradea.

Pasiunea lui pentru infiintarea de orchestre l-a adus si in Alesd, unde ne-am cunoscut. Onisim mi-a cerut prietenia in vara anului 2008 iar in 27 iunie 2010 am devenit un singur trup. Dumnezeu ne-a binecuvantat cu 2 fetite minunate: Elisabeta Eleonora in 12 august 2011 si Ruhama Ruth in 5 septembrie 2013. Din octombie 2011 a lucrat la firma fratelui Adi Caracoancea, care lucreaza pentru Holcim.

Onism a trait simplu, dar multumitor. Am invatat de la el cum sa traiesti cu putin si totusi in belsug.

Imi aduc aminte ca a venit intr-o zi acasa de la servici si mi-a relatat urmatoarea intamplare: Am mers la birouri si Domnnul X m-a intrebat: „ Ce iti fac fetitele?“ si eu i-a raspuns: „Bine, multumesc! Dar a dvs?“ … „ O, ii place sa faca sport“ …“ Onisim, ce lucreaza nevasta ta?“ „Nimic, este casnica. Nu a lucrat si nu va lucra“ … „ O, inseamna ca nu castigi putin“ La care el s-a uitat in ochii lui si a raspuns: „ Ma multumesc cu cat am“ si totusi poate salariul lui nu era nici macar jumatate cat a celui care a intrebat asta…

Nu am dus niciodata lipsa de nimic, pentru ca Dumneseu a binecuvantat multumirea lui si a deschis zagazurile cerului de multe ori, cand nu mai avea bani in portmoneu. de multe ori a hotarat sa nu fie platit pentru munca pe care o face in Casa Domnului si de asemnea a luat hotararea ca niciodata nu va merge sa fie angajat al unei biserici ca sa slujeasca pentru bani. Spunea: „Abi, eu cant atunci cand stiu ca cei de sub bagheta mea pot inalta o jertfa de bun miros… Nu atunci cand imi dicteaza cineva fiindca ma plateste. Stapanul meu este Christos.“

sursa Daiana Stefan

A trait o viata curata si demna de sot, de tata, de fiu, de ginere, de frate, de cumnat, de nepot… de slujitor a lui Hristos!

Dragii mei, povestea lui s-a incheiat cand Dumnezeu a trimis ingerul pazitor sa il duca unde nu sunt lacrimi.. unde oasele nu il mai dor, acolo unde nu are nevoie de banii lumii acesteia, acolo unde dorim cu totii sa ajungem… da, Onisim a fost folositor.. si cred ca daca va uitati imprejur va dati seama de acest lucru..

Dragii mei, cortina se trage aici pentru noi care am ramas in lacrimi, dar pentru el abia acum s-au deschis cele mai minunate brate… bratele care l-au plamadit in pantecele mamei lui, bratele care l-au calauzit in aceasta viata, bratele care s-au intins pentru a-l cuprinde in cea mai calda imbratisare…

Maine e Ajunul Craciunului… Trista poveste, nu-i asa? Trista poveste pentru cei care raman.. insa nu, nu, o poveste folositoare dragii mei, povestea unei vieti scurte de 26 de ani, dar traita cu demnitate, traita cu folos…

Si acum gandul meu se indreapta catre fiecare persoana care se afla aici..

Dragul meu, in seara de Craciun, Domnul Isus s-a facut folositor intregii omeniri.. Este lectia pe care o invatam de la insusi Domnul caruia Onisim i-a slujit cu atata drag… care s-a coborat sa se nasca intr-o iesle, sa ne slujeasc si apoi sa se jertfesca..pentru ca eu si tu sa avem viata vesnica!

Te-ai ganidt pana acum la ce insemna de fapt Craciunul? Craciun, de fapt insemna suferinta, dragul meu, cum iti vei petrece acest Craciun? Vei manca, vei bea si sufletul iti va fi gol.. Sau te vei face folositor.. MA rog atat pentru mine cat si pentru fiecare suflet din aceasta sala, incepand de azi sa ne punem in slujba lui Hristos ca sa ne poata face FOLOSITORI pentru Slava!

Din cînd în cînd pastorii trebuie să scrie recomandări, adeverințe, bilete membrale. Pastorul meu, pastorul Florin Opriș, de la Biserica Creștină Baptistă Sfînta Treime din Aleșd, a scrie ieri o adeverință pastorală să fie de folos pentru intrarea în cer. Este un fel de adeverință de transfer membral pentru Onisim Bogoșel. Cred că, alături de necrologul și mărturia tătălui lui Onisim, este cea mai bună descriere a lui.

sursa Scoala de Muzica Logos

ONISIM … o ce nume şi ce viaţă! Un nume pentru o viaţă. În mod incredibil, viaţa lui a fost o întruchipare profetică a numelui pe care l-a purtat. Şi … cine ar putea nega acest lucru că nu a fost ,,Folositor”, chiar indispensabil. Unii s-ar putea să mă corecteze şi să-mi spună vorba aceea: ,,Nimeni nu e de ne-înlocuit!” Probabil. Dar totuşi, cine dintre noi muritorii am putea să-l înlocuim ca slujitor, soţ, tată, fiu, frate, ginere …? În planul lui Dumnezeu şi în existenţa sub soare, Onisim a avut un loc numai al lui. Unic.

Aş putea chiar testa valoarea vieţii sale întruchipată în numele pe care l-a purtat, prin chiar prima întrebare a fiului meu de 10 ani, urmată după vestea plecării sale: ,,Tati, cine ne va mai învăţa să cântăm în orchestră?” Câte lacrimi au curs din ochişorii lui! Iubit de copii, apreciat de tineri, recunoscut de muzicieni, susţinut de sfinţii lui Dumnezeu, Onisim, a lăsat în urma lui o mireasmă plăcută şi o lume mai bună decât a găsit-o.

Pentru mult timp, această Biserică va suspina în tăcere şi … toţi vom şti de ce. A fost un exemplu. Cum aş putea uita respectul şi supunerea lui faţă de autoritate, când îmi spunea: ,,Bine frate Florin. … Nu-i nici o problemă dacă nu se poate. … Facem cum spuneţi dumneavoastră”. Cum aş putea să-i uit inima arzândă pentru o închinare sfântă; caracterul împletit cu bunătate; modestia împletită cu o dărnicie generoasă şi o viaţă împletită cu sfinţenie? Cum aş putea să uit că în slujire a fost un jar fără ,,fumuri”, un colaborator pe care cu uşurinţă l-ai fi putut numi prieten de încredere, accesibil relaţional dar prompt când era vorba să-şi exprime valorile; un ucenic care a arătat valoarea Maestrului său, trăind adevărul ,,totul ca pentru Domnul!”

Profesional a fost ,,omul” care a îmbinat munca grea cu arta, transpiraţia cu vocaţia, asemeni unui pictor care-şi desăvârşeşte capodopera în bătaia soarelui.

Ca soţ şi tată, a iubit până la sacrificiu iar ca fiu a fost ,,o mândrie”.

Totuşi, unii dintre dumneavoastră s-ar putea să se întrebe: ,,Dar care i-a fost secretul?” Răspunsul la această întrebare nu este departe de cel pe care ţi l-ar da o ,,floare a soarelui”: ,,poziţia faţă de soare”. Acesta i-a fost secretul: ,,poziţia faţă de Soarele neprihănirii” – ISUS CRISTOS. (Maleahi 4:2; Luca 1:78-79) Mereu orientat spre Lumina şi Adevărul LUI. De aceea, seminţele acestei ,,flori a Soarelui”, au fost coapte, gustoase şi hrănitoare. Exemplul său îţi va hrăni sufletul şi credinţa. Viaţa lui te va face să simţi gustul harului divin. Misiunea vieţii sale te provoacă să-ţi doreşti ,,secretul lui”.

El a avut o ,,viaţă orientat spre Soarele neprihănirii” – ISUS CRISTOS. Dar noi?

Acum, el a închis ochii în această lume pentru a-i deschide acolo în prezenţa Mirelui său iubit. Dar oare noi, ne vom deschide ochii inimii ca să vedem această ,,Lumină a lumii” (Ioan 1:3-9) care a coborât la noi să risipească întunericul din vieţile noastre şi să ne ofere ,,adevărata viaţă?” Nu ştiu. E răspunsul fiecăruia …

Dar mai întreb ceva: ,,generaţia aceasta de oameni va avea ochii deschişi pentru a-i vedea pe adevăraţii slujitori ai lui Dumnezeu şi să le recunoască valoarea?”

Cu dragoste, pastor Florin Opriş

Aleşd, 23.12.2015

Sînt la Șelimbăr, unul dintre locurile mele preferate de retragere și lămurire. Mîine voi vedea Păltinișul, alt loc în care îmi limpezesc gîndurile și vederile. Încă mă muncesc să pun pe rafturile corecte amintirile și analizele.

Sînt la o săptămînă după ce m-am despărțit de prieteni dragi, vechi și noi, din orașul cu cel mai frumos skyline și încă trebuie să îmi lămuresc cîteva lucruri.

Pe cei de la Logos, pe pastorul Daniel Chiu și presbiterii lui îi știam așa cum îi știam, oameni însetați de studiu, de Cuvînt, gata să sacrifice seri și jumătăți de zile pentru înțelegerea mai adîncă a trăirii creștine. M-am bucurat din nou să îi văd interesați să stea să judece, să cumpănească, să facă diagnoze în lumina Scripturilor. M-am bucurat de Școala de Muzică Logos, școala mamă a celei din Oradea.

Mi s-a ostoit sufletul să îmi văd maestrul în ale muzicii, profesorul Babii, biruitor a treia oară asupra cancerului. Am luat lecții de oboi, în celebrarea vieții și în ciuda bolii.

M-am bucuat să văd prieteni vechi, Olarii și Boghițoii, oameni care ne-au crescut, ne știm de 40 de ani și am datorii imense față de modul în care Dumnezeu a lucrat la viața mea prin ei.

Supriza mare a fost la Elim.

sursa http://conradhotels3.hilton.com

Am venit prudent, cu toate antenele deschise și radarele active. Am stat în analiză și observație și la un moment dat mi-am spus: dacă este prea bine să fie adevărat, atunci nu este bine. Să mă mai uit.

Ore în șir l-am ”anchetat” pe pastorul Cristian Ionescu despre lucrarea și biserica pe care o păstorește. Am cedat în momentul în care i-am cunoscut familia. Acolo autenticitatea a revărsa, mai ales momentul cîntatului la pian. Acolo toate rezervele și prudența mea au picat și m-am ales cu un nou prieten.

Cei care mă cunosc mai bine știu că nu mă entuziasmez prea repede și nu îmi stă în obicei să dau cu busuiocul, dar trebuie să admit public, mai ales că relația mea cu pastorul Cristian Ionescu a început cu stîngul, trebuie să admit public că am de ce să îi admir echipa pe care o ucenicește, frații Adrian Tișe, Samuel Man și Doru Gîrboan și alții pe lîngă dînșii. Să îi amintesc pe Vincius Sabău, fratele Gînsari, alții și alții … Trebuie să admit că am văzut o biserică frumoasă, sănătoasă și am avut acea bucurie pe care o ai cînd vezi o floare creată de Dumnezeu, chiar dacă nu este în curtea ta. Dacă sînt prea entuziast, ajutați-mă să îmi treacă! Dacă mă bănuiți de vreun aranjament, alianță politică, lucrături, chestii criptice, alea-alea, cu pastorul Cristian Ionescu, da, aveți dreptate, aici ne-ați prins: ne-am pus în cap să schimbăm lumea! Fiecare în felul lui, cum putem, și acolo unde se poate, împreună.

Trebuie să admit iar că toată perioada aceasta m-a îmbolnăvit iar de pastorală. Tînjesc ca un dependent în sevraj după viața pastorală, după acele mărunțișuri obositoare ale parohiei. Este un sentiment pe care numai medicii fără drept de lucru îl înțeleg, numai meșteșugarii fără atelier îl pot digera.

M-am bucurat, de asemenea, să îl întîlnesc pe prima dată pe pastorul Luigi Mițoi, să îi văd lucrarea de la Betania. Fie la Elim, la Betania sau la Philadelphia, a doua gazdă a seminariilor de la Sola Scriptura, m-am simțit alintat, de-a dreptul rîzgîit de frați care ar fi putut fi mai distanți și mai rezervați față de mine.

M-am simțit ca acasă, copleșit de o ospitalitate dincolo de orice așteptare.

Pe lîngă acestea am văzut puțin din atelierul din spatele acțiunii pro-Bodnariu. Nu aveți idee cîtă energie fizică, emoțională, consum sufletesc este în spatele unei asemenea acțiuni.

Toate acestea și încă altele mă fac să scot pălăria bărbătește, după ce vom fi avut diferite înfruntări, și să spun Chapeau, Cristian Ionescu și Biserica Elim. Eu mi-aș trimite toți studenții penticostali să facă cel puțin 2 săptămîni de practică acolo. Și nu numai pe ei.

Această vizită mi-a deschis noi orizonturi, cred eu, orizonturi de care eu însumi sînt speriat, de aceea trebuie să diger bine tot ce s-a întîmplat, dar cred că toată povestea din jurul familiei scumpe Bodnariu, tot ce s-a întîmplat în toată această perioadă, modul în care se mișcă atît practic cît și teologic unele spre celelalte cele trei curente ale evanghelicilor români, penticostali, baptiști, creștini după evanghelie, toate aceste fapte îmi dau nădejdi, mie, unui sceptic-cinic, că există posibilități de dialog și colaborare dincolo de ceea ce vedem acum. Nu, n-am devenit ecumenic peste noapte. Nu cred în ecumenismul instituțional sau declarati. Cred în dialog, cred în părtășie, cred în unitate creștină, dar nu în ceea ce a ajuns ecumenismul astăzi, un soi de pupat-nbrățișat-piața-ndependeții, după care ne înfingem cuțitele în spate și ne sfîșiem politicos unii pe alții.

Ne-am aruncat destul săgeți otrăvite unii spre alții, cred că este timpul, așa cum spuneam ieri seara, să deschidem Scripturile împreună, așa cum am făcut recentissime la Sola Scriptura, baptiști alături de penticostali și creștini după evanghelie și să dialogăm asupra lucrurilor care ne lasă impresia granițelor de netrecut, analizîndu-ne fiecare, în lumina propriilor tradiții, ochelarii hermenutici prin care citim textul Duhului, comunitate a Duhului fiind.

În fond sînt mult mai multe lucruri care ne unesc decît acelea care ne separă. Smerenia, omorîrea ogoliilor, tăierea voilor proprii, toate acestea ne vor însănătoși relațiile între noi.

Încă sînt entuziast și visez la dialog, comuniune, părtășie, colaborare. Era nevoie de tragedia unei familii ca să ne arate că putem fi uniți atunci cînd sîntem mînioși și speriați? Mă rog lui Dumnezeu ca spiritul care s-a născut în piețele în care au fost manifestațiile, spiritul din 16 aprilie să nu piară odată cu (spun eu prin credință) eliberarea copiilor Bodnariu.

Dușmanul care ne macină și pe unii și pe ceilalți abia așteaptă să continuăm să ne mîncăm și să ne sfîșiem unii pe ceilalți.

Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru studenii mei, studenți penticostali, creștini după evanghelie, baptiști, toți învățînd Scripturile sub același acoperiș, mînați de aceeași curiozitate sfîntă, călăuziți de același Duh.

Dumnezeu să ne ajute să luptăm cu adevărații dușmani, stînd spate în spate, cu armuri diferite uneori, dar apărînd ceea ce merită apărat.

Ce ne unește, ce avem de apărat, care este următoarea bătălie? Acum este probabil mai urgent să răspundem acestei provocări.

Dumnezeu să se îndure de evanghelicii români, oriunde s-ar afla aceștia și să ne dăruiască tuturor pacea aceea care este roada Duhului, nu pacea cimitirului, în care ne vom fi îngropat identitatea. Fără a uita cine sîntem fiecare dintre noi, să nu uităm că nu avem de cîștigat o bătălie, ci de apărat o biruință împreună, așa cum spunea Ioan Alexandru.

Profesorul Babii se întoarce în țară pentru puțin timp. Este la a treia bătălie împotriva cancerului, dar este încă pe metereze.

sursa http://vorniceneanul.ro

Venirea domniei sale a fost suprinzătoare, rapid anunțată, între două cure de tratament. Profităm de această ocazie pentru a organiza a II-a ediție a concursului de chitară clasică Mihai Babii.

Dînsul a donat pentru organizarea acestui concurs una dintre chitarele achiziționate la ultima vizită în România, un Alexandru Marian nr. 5, Alexandra. Vezi AICI și AICI.

Concursul va avea loc în data de 17 iunie, 2016. Locul și ora exactă vor fi anunțate în următoarele zile funcție de numărul celor înscriși pentru a participa la concurs.

Se pot înscrie la concurs tineri chitariști între 14 și 21 de ani.

Aceștia vor achita o taxă de înscriere, care va fi folosită pentru cheltuielile de organizare ale concursului.

Înscrierile încep de astăzi, 1 iunie, 2016. Data limită de înscriere este 12 iunie, orele 24.00.

Înscrierile se fac prin mail: marius.cruceru arond gmail.com.

Concursul se va desfășura pe durata unei singure zile, 17 iunie.

Masa și cazarea nu vor fi asigurate nici pentru concurenți, nici pentru însoțitorii acestora.

Tinerii candidați trebuie să interpreteze trei bucăți:

1. O bucată de J. S. Bach la alegere.
2. O piesă din repertoriul romantic la alegere.
3. O piesă din orice alt gen muzical, la alegerea concurentului.
4. O citire a unei piese de dificultate medie la prima vedere. Piesa va fi aleasă de profesorul Babii în ziua concursului.
5. O gamă la alegere.

Programul de interpretare nu trebuie să depășească 10 minute.

Vom reveni cu alte detalii.

Comitetul de organizare al concursului:

profesor Mihai Babii,

profesor Ioan Sabău,

profesor Marius David Cruceru

sursa

Regina Ana:

Nu suntem o familie în care se plânge. Ar fi prea simplu.
O doamnă adevărată o cunoști imediat pentru că e umilă, modestă.
Sunt multe lucruri care nu-mi plac, dar pe primul loc sunt oamenii îngâmfați, cu nasul pe sus. Oamenii care-i privesc pe ceilalți de sus.
Văd oameni mergând abătuți, cu un aer învins. Ei nu știu să privească viața. Viața poate fi foarte frumoasă. Critic oamenii care nu știu cât de fericiți sunt.

Via Cora Muntean

Vezi și AICI

Aplauze pentru Filip, aplauze! A rupt panglica! Și ce ultimă sută de metri! Ce vigoare, cîtă forță! Sînt mîndru că pentru cîțiva metri am alergat alături de el în lucrarea de la Iris!

sursa Filip Faragau

Aristocratic, dar blînd de la înălțimea staturii lui, calm, temperat, cu o inimă de slujire moștenită de la tanti Nora, cu o exactitate academică moștenită de la nenea Beni, cu o căldură pentru oameni și o aplecare spre cele mai mici slujiri în care și-a risipit, cîștigîndu-se, toate energiile…  a alergat ca un atlet de performanță. Ce frumos final!

Pînă la urmă nu detaliile disputabile ale unor nuanțe teologale ne probează credința, ci astfel de treceri. Nu asta am vorbit marți la Valea Drăganului? Arată-mi credința ta din faptele tale, după cum ne spune Iacov?

Iată ce spunea Filip pe pagina sa de facebook cîtva timp în urmă:

Știu, în lumina atâtor vieţi care se pierd zilnic şi atâtor drame, povestea mea e insignifiantă. Totuşi m-am gandim să scriu câteva cuvinte. Un an şi ceva de „luptă” cu cancerul te poate pune pe genunchi la propriu şi la figurat. S-au întâmplat multe – tratamente, diagnostice, internări, zile mai bune, zile foarte rele, verdicte sumbre de genul „pune-ţi viaţa în rânduiala că nu mai ai mult”, apoi iarăşi puţină speranţa… Şi tot aşa.

Dar de fapt despre altceva vreau să va scriu. În toată perioada aceasta, cât şi în „grupa pregătitoare”, cum îi spun eu, din perioada 2014-2015, Dumnezeu a lucrat la viaţa mea mai puternic decât oricând. Despre mine mulţi ar putea spune că sunt un creştin cu „pedigree” – o familie cu tradiţie, o biserica cu „renume”, diplome şi o sumedenie de activităţi şi proiecte în care eram implicat.

Dar inima mea era împărţită. Mă simţeam că un om care aleargă, dar ţinut din spate de nişte chingi. Când mă forţăm mai tare reușeam să înving forţa lor şi să par că înaintez. Dar apoi eram tras înapoi. Şi căutăm moduri de refulare şi evadare dintr-o realitate care, deşi în ochii altora părea ideală, pentru mine însemna dezamăgire şi neîmplinire.

Dar… A urmat harul ultimelor luni. Şi deşi nu e o mare descoperire, ceea ce a schimbat macazul în viaţa mea a fost (re)întâlnirea cu dragostea lui Dumnezeu. Cu acel susur blând care mai întâi cu fineţe iar apoi mai cu putere a început să dărâme zidul pe care mi l-am construit în jurul sufletului meu. Odată cu boală fizică a început vindecarea sufletească. Păcatele au ieşit la lumina. Lacrimile de bucurie în Dumnezeu au început să curgă. Discuţiile sincere, adânci şi vindecătoare cu Violeta şi alţii din viaţă mea mi-au adus atâta pace. Şi lista ar putea continua. Ţin minte că în decembrie, fără să îmi propun m-am pus la masă în faţa Violetei şi am început să îmi deşert sufletul înaintea ei cum nu am făcut-o niciodată. Asta era după ce am aflat că a recidivat cancerul. Am plâns împreună, ne-am rugat împreună. M-am pocăit înaintea ei și a Domnului.

Iar apoi, pentru prima oară în mulţi ani de zile am putut să strig, la propriu: „sunt liber!!” Chingile s-au rupt.. Da, slăbiciunea fizică a rămas, însă ceea ce am câştigat e infinit mai valoros.

Mi-ar fi plăcut, bineînţeles să experimentez aceste lucruri în alte circumstanţe. Dar, chiar şi aşa, nu le regret. Şi nu aş da lecțiile ultimei perioade pentru nimic. Nici chiar pentru sănătate.

Dorinţa mea e să mă fac bine. Şi sper că ceea ce mă învaţă Dumnezeu acum să pot folosi pentru El. Asta mă rog.

Va las cu o piesă care rezumă ce simt şi puţin din ce am scris.

 

și

Nu mă pot abține. Inca un citat din Narnia. De data asta preferatul meu (redau doar un fragment).

After one glance at the Lion’s face he slipped out of the saddle and fell at its feet. He couldn’t say anything but then he didn’t want to say anything, and he knew he needn’t say anything.

The High King above all kings stooped towards him… He lifted his face and their eyes met. Then instantly the pale brightness of the mist and the fairy brightness of the Lion rolled themselves together into a swirling glory and gathered themselves up and disappeared. He was alone with horse on a grassy hillside under a blue sky. And there were birds singing. (The horse and his boy, C. S. Lewis)

sursa 

L-am văzut marți pe nenea Beni la Valea Drăganului, continuîndu-și lucrarea, conferințele. L-am întrebat de Filip:

Nu mai poate vorbi! Este pe morfină, dar scrie și mă întreabă… cum merge, totul este în regulă, ce fac participanții…

Duceți-i salutările mele…

Sper să i le mai pot duce personal …

Te invidiez, dragă Beni! Știu că sună rău acum, dar te invidiez! Ați trecut ca familie unul dintre cele mai grele teste pe care le-ar putea trece un tată-fiu, o mamă-fiu, o soție-soț, o noră-părinți!

Ne așteaptă pe toți panglica de la final! Mă reped și eu spre ea. Sper să o ating precum Filip!

Absolut admirabil! Aplauze, vă rog! Aplauze!

Nu pentru concurent neapărat, ci pentru Cel care va pune coroana! Aplauze!

Să ne revedem dincolo de panglică!

Am mai scris cîndva un text despre ce mi-aș dori sau nu la înmormîntarea proprie și personală. Acum am și văzut cam ce mi-aș dori. Știți cum e: îți imaginezi o casă sau ceva de îmbrăcat, dar pînă nu dai de obiect, parcă nu ai măsurile exacte ale ceea ce tocmai a luat ființă în fața ochilor tăi.

A fost înmormîntarea lui Filip. O înmormîntare elegantă și eroică în același timp, o înmormîntare cum ar fi meritat un atlet al lui Cristos.

Cum? Fără înșiruiri popești nesfîrșite, fără prieteni acu-descoperiți ai defunctului (nu-ș cum se face, dar la înmormîntarea celebrităților apar de nicăieri ”prieteni dintotdeauna” ai mortului, prieteni care nu fac altceva decît să se suie pe sicriu ca să se autopromoveze), fără eulogieri grase în cuvinte, fără istericale, fără prăbușiri în sentimentalism lacrimogen, fără oftaturi cu ochii dați peste cap.

Beni, Nora, Violeta, Beni jr. Andreea și ceilalți apropiați din familie au fost senini, chiar cu un zîmbet umbrit din cînd în cînd în colțul gurii, reținuți, eleganți chiar și în suferință.

Lui Tanti Nora obișnuiam să îi spun ”sărut mîinile”. De data aceasta, înaintea mormîntului, chiar am făcut gestul (rarrissim în cazul meu).

– De data asta trebuie să sărut mîinile care l-au îngrijit pe Filip de mic.. 

 – Așa făcea și el, îmi săruta mîinile … a suspinat, dar zîmbind larg, tanti Nora

Violeta?

–Mi-aduc aminte ce ne-a predicat tata Beni: Cristos este capul bărbatului, bărbatul este capul soției, dar, m-am gîndit eu… dacă Domnul îmi ia capul, pe Filip, eu ce voi face… și-atunci am primit lumina: Domnul Cristos va fi Capul meu și pe El îl voi asculta mai departe …

Liviu, inspirat, cu talent actoricesc, grav și carismatic, a citit textele lui Filip, două texte testament.

Gigi Cosman a vorbit cald și fără manipulări sentimentale, fără să atragă atenția asupra propriei lui tragedii, întîmplate ani de zile în urmă, tragedie care îl califica oricum să vorbească despre pierderi, iar scrisoarea lui Radu, o psalmodiere de lamentație cu încheiere în glorificarea Domnului, ne-a verbalizat tuturor De ce-urile.

Atît! Fără histrionisme isteroide, fără lungiri inutile, fără retorică  fără să atragem atenția asupra omului, exact așa cum și-ar fi dorit Filip, care i-a lăsat lui taică-său vorbire:

-La Valea Drăganului să nu vorbești despre mine, să vorbești despre Domnul Isus … 

Asta este! Sper să învățăm și noi să păstrăm echilibrul între durerea penetrant demolatoare și triumfalismul nelegitim. Sper să ne ferim de pendulările între culmile aproape ipocrite ale unei nădejdi afirșate și gropile disperării din văile umbrei morții.

Creștinii trebuie să fie victorioși în fața morții, pentru că al nostru Mîntuitor ne-a deschis porțile mormîntului din interior, dar în același timp tînjim după cei dragi și rămînem oameni, nu roboți emitori de lozinci spiritualiste.

Probabil că la Filip la înmormîntare am găsit acest echilibru, bună cumpănire între durerea legitim arătată și sărbătoarea nădejdii.

Dumnezeu să-l bucure! Iar pe cei dragi lui să îi mîngîie!

Cică a murit Andrei Pop! Nu, n-a murit! Trăiește și încă mai bine ca noi aștilalți toți și definitiv!

Se spune că … despre morți numai de bine! Nu! La Andrei nu e cazul! Andrei era senin, zîmbitor, copil, cald, bun, setos de cunoaștere, gata să învețe oricînd, nu cunoștea interesul propriu și n-avea habar de lingușeală.

Mi-aș dori astfel de studenți în fiecare an. Studenți care să pună întrebările necesare despre care vorbea Eliade, întrebările care te încurcă, care te fac curios de asemenea ca profesor, întrebările care te dovedesc neajuns.

De ce mor oameni care Andrei? Mi-am pus întrebarea acesta în ultimele zile, în ultimii ani, la sicriul lui Onisim Bogoșel, la sicriul lui Filip Fărăgău, la sicriul lui Nelu Maior, la sicriul socrului meu! Deja este prea mult! Nu am cuvinte! Nu există predici pentru așa ceva!

La un moment dat, Andrei ne-a făcut tuturor profesorilor cîte un portret așa cum ne-a văzut el.

Era perioada dez-bătăilor mele, dezbătăi de care m-am lăsat în ultimul timp. Nu știa că făcusem arte marțiale. Nu știu cum m-a prins în această postură, dar am constatat mai tîrziu că avea o intuiție extraordinară asupra lăuntrului celorlalți.

Atunci eram pus pe bătălii. Mi-a trecut! Viața este prea scurtă și ultimul meu copil prea scurt pentru așa ceva. Acum trebuie să îngenunchez să mă uit în ochii lui. Sper ca într-o bună zi să devină ca Andrei. Sensibil și bun, cald și zîmbitor, îmblînzit și senin.

Ce alte mari realizări pot fi în viață dincolo de un caracter frumos? Niciuna nu îngreuiază viața așa de mult ca un caracter frumos desenat.

Nu știu unde se face materia primă pentru așa studenți, dar mi-ar plăcea să cunosc mina aceea de unde se extrage materialul. Să faceți mai mulți pentru toată țara, pentru toată lumea, pentru că, uite, se duc ușor, sînt fragili!

Spuneam că sînt mîndru de astfel de studenți. Cum am predica oare dacă am fi înștiințați că ceea ce predicăm va fi fost ultima predică, se întreba unul dintre acești studenți.  Unele cuvinte sună profetic! Ajungem să iubim datul mai mult decît pe DĂTĂTOR!

Vezi de la minutul 2.55.55

SURSA Emanuel Dej

Andrei Pop s-a dus spre așteptarea Marii Învieri prin poarta unui accident de mașină marți în jurul orelor 17.00.

A lăsat în urmă o văduvă însărcinată în șase luni.

Cei care doresc să ajute, în conformitate cu cele anunțate de Corneliu Jităreanu, o pot face astfel:

Pentru cei care doresc sa o sprijine pe soția lui Andrei Nume: Pop Ioana Manuela Cont in Lei deschis la BANCA TRANSILVANIA: RO55BTRL05201201T11739XX Ce ai de făcut, fă repede și Dumnezeu să te răsplătească!

În timpul conferinței de Duminică seara am pomenit o serie de texte pe care le voi afișa pe blogul meu, pentru că nu am avut timp să lecturez toate contribuțiile valoroase ale prietenilor mei.

Să îi spunem … Titus din Oradea. L-am rugat să îmi trimită un text despre modul în care își înțelege propriul defect fizic, relația sa cu propriul corp. L-am cunoscut încă de pe vremea gimnaziului. M-am tot întrebat de ce acest copil vine pe bicicletă la școală la temperaturi atît de scăzute. Cînd a descălecat mi-am dat seama de ce. Apoi l-am văzut în cîteva situații de slujire în biserică. Mai tîrziu am început să corespondăm pe o rețea de socializare despre … pasiunea sa pentru cultura și limba japoneză.

sursa facebook

Un om fascinant, un creier limpede, un suflet foarte frumos și sensibil.

Nu mi-a fost dat pînă acum să mă gîndesc critic la defectul meu fizic sau mai bine spus, să mă gîndesc la felul în care gîndesc sau îmi percep imperfecțiunea de ordin fizic.

Probabil că acceptarea acesteia [imperfecțiunea] este un fapt în mare măsură emoțional, iar acceptarea mai apoi poate fi justificată și verbalizată în limbaj teologic, limbaj care conține deopotrivă o componentă experiențială și una ce are caracterul și funcția de formalizare și generalizare.

În fapt, acceptarea existenței dificultății personale, a suferinței ca realitate oareîntrucîtva de sine stătătoare necesită limbaj teologic. Implică o presupunere fundamentală că ceea ce este în trup are însemnătate, o însemnătate ce nu e posibil de explicat prin sinapse și impulsuri electrice. De ce s-ar depărta de Dumnezeu omul care suferă și să se arunce în brațele unei înțelegeri a lumii care la fundamentul său nu poate decît să pună semnul egal între suferință (ca realitate pur naturală) și oricare din infinitatea de reacții sau absențe de reacții chimice care există simultan în Univers?

Trebuie că aici e o apetență umană fundamentală în a se supăra pe Dumnezeu, chiar dacă alternativa este de asemenea natură să invalideze însăși existența limbajului suferinței!

Nu doresc însă să folosesc fără măsură cuvîntul „suferință”, deoarece în multe privințe găsesc că în jurul meu s-au aflat tot timpul oameni care chiar au suferit în ciuda absenței defectelor fizice evidente și vizibile. Mame, tați pierduți, boli cronice, și altele – voi fi probabil învinuit de ignoranță voită dacă voi spune că unul din gîndurile care m-a ajutat dintotdeauna este că efectiv am uitat de mersul meu greșit, de lipsa de mobilitate fizică în multe privințe și așa mai departe. Cum să nu fii mulțumit cînd nu ai dureri permanente în trup și ești chiar în multe privințe privilegiat! Absența tăriei fizice în a te lua la trîntă în gimnaziu și liceu, tărie pe baza căreia se decid multe conflicte cu mult înainte de a se ajunge la încăierare propriu-zisă doar pe baza status-quo-ului a durut într-adevăr, însă nu cred că este comparabilă cu suferința pe care o au alții.

Însă mai departe de calcule de avantaj, dezavantaj și privilegiu este calculul inimii. Simplu spus, nu știu ce s-ar fi întîmplat cu mine, dacă aș fi găsit Numele lui Hristos atrăgător dacă aș fi avut un trup perfect. Este totuși Mila lui Dumnezeu că a găsit cu cale ca inima mea să nu se întoarcă împotriva Sa datorită condiției mele, ci către Sine. Atît autosuficiența cît și resentimentul pot fi vehicule puternice în a respinge pe Dumnezeu. Pentru mine, care trebuia să mor la puțină vreme după naștere, supraviețuirea mea, creșterea mea, putința de a numi pe Domnul Isus Hristos Domn și nu apendice al minții mele și ființei mele religioase sunt acte de milă providențială. Dumnezeu să ne ferească pe toți însă de ani de întuneric spiritual petrecuți în idolatria autosuficienței, anesteziați la imboldurile Duhului Sfânt și stînd în bănci ca niște irelevanți nefericiți.

Probabil că pot fi acuzat de apatie sau de resemnare, că folosesc astfel de sentimente în a construi și susține o atitudine de falsă seninătate față de propria mea condiție. Este foarte posibil că am condiționarea inerentă înspre acceptare. Însă nu tot Dumnezeu este și arhitectul genomului meu? Pentru cunoașterea Sa, El dă unelte potrivite la vremea dorită de El, cunoscînd toate ițele inimii, prefirînd între aceste ițe pe Sine Însuși.

Sînt prea preocupat să nu devin o bucată de enoriaș nefolositor lui Dumnezeu ca să mai transform suferința mea singulară într-un altar al nemulțumirii. Nu este această o parte din frumusețea Evangheliei, că ne oferă o perspectivă echilibrată a sinelui? Umanistul ridică omul deasupra a Dumnezeu și orice, după care îl dă jos de pămînt, făcîndu-l una cu delfinul și primata. În Evanghelie, sunt deopotrivă rob între alți robi, cît și cel mai privilegiat om, fiind cel mai păcătos iertat.

Dumnezeu să ne păzească de idolatria autosuficienței, Amin.

Titus

Blogul nu se descoperă. Blogării se descoperă. În spatele peretelui de imagini și texte stă o persoană în carne și oase. Pe acest suflet nu l-am întîlnit încă în carne, oase, ligamente și viscere, dar sper din toată inima să fie aceasta cît mai curînd.

sursa micul mester

Mici trucuri meșteșugărești, fotografii superbe, ieșiri în natură, cioplituri, arcuri, artă tradițională, obiecte artizanale, talent la scris (am un singur reproș – lipsa diacriticelor, ast sărăcește textul). Al doilea reproș? Că este pe blogspot și nu pe wordpress. O mutare l-ar avantaja enorm pe proprietar.

Micul Meșter, despre el este vorba.

Pastorul D. B. mi-a făcut cunoștință cu pagina aceasta. Cu siguranță vreau să am cel puțin un obiect realizat de aceste mîini îndemînatice. Cum am mai facut-o, consider meșteșugăreala parte din preocupările paradisiace și, proiectînd escatologic, parte din preocupările noastre cerești-viitoare.

sursa micul mester

Îi invidiez pe meșteșugari. Au bucurii pe care unii dintre noi abia le vom simți în trupurile de slavă.

sursa micul mester

Arcurile? Noua mea pasiune? Încă mai am loc de arcuri. Nu mi-au ajuns numărul instrumentelor muzicale și ale bicicletelor.

sursa micul mester

O lingură din lemn de măslin? Aveți idee cum arată măslinul cioplit? O frumusețe!

sursa micul mester

sursa micul mester

Vă mărturiesc că azi am ”pierdut” realmente timpul, după un examen de licență, să survolez întreg blogul acesta. M-a uns pe suflet. Este încă speranță pentru generația milenialilor. Încă nu i-a înghițit pe toți facebook-ul și jocurile virtuale. Mai este nădejde pentru neam, pentru țară, pentru prietenii lor și pentru noi.

sursa micul mester

Avem încă șansa de a avea în față și în dialog oameni care au mobilate foarte frumos lăuntrurile.

De cînd ma pasionează moartea am înțeles un lucru esențial despre muribunzi: nu regretă prea mult lucrurile pe care le-au făcut, regretă mai ales lucrurile pe care nu le-au făcut. Cu acest muribund va fi foarte ușor: are foarte puține lucruri de regretat.

sursa micul mester

A fost una dintre cele mai curioase (în sensul curiozității sănătoase în ale cercetării) și bine organizate minți din mediul evanghelic de dincolo de ocean. Predicator articulat, dar mai ales un teolog bine educat, a găsit prea puțină audiență și înțelegere la cei de la care ar fi așteptat mai mult acestea. Zîmbetul său ușor ironic i-a îndepărtat pe mulți din preajma lui. Cine ar fi bănuit că dincolo de acest colț de gură se ascunde un suflet sensibil și atît de fragil?

sursa Daniel Branzei https://barzilaiendan.com/2017/01/24/beniamin-cocar-a-trecut-la-domnul/

Stîrnea ușor invidii și dispute din pricina inteligenței și discursului său acid uneori. Putea fi ironic în așa fel încît cei mai puțin citiți n-ar fi sesizat niciodată ridiculizarea.

L-am cunoscut pe cînd era pastor la Detroit. Un adevărat gentleman. Avea totul corect pe el, de la cravată la pantofi, totul corect în gesturi, acestea îmbrăcate într-o politețe complexantă. Vorbea la timp și timpul de discuții trecea rapid în favoarea lui. Eu sînt un tip vorbăreț, dar la masă cu el mă transformam în ascultător.

Este păcat că astăzi a plecat dintre noi și n-a lăsat texte. Beni Cocar este unul dintre acei profesori de teologie care se consumă ca o lumînare aprinsă la ambele capete, dar nu lasă, din nefericire moștenire scrisă. Beni Cocar astăzi tace. Probabil că una dintre lecțiile pe care le putem lua din istoria sa este să ne uităm cu mai multă atenție împrejur, să-l ascultăm mai mult pe celălalt și să îl încurajăm atunci cînd trece prin momente grele.

Îi păstrăm amintirea și nădăjduim să ne vedem la alte discuții despre Dumnezeu, cu Dumnezeu de față.

Am fost în Bucovina. Tocmai s-a încheiat. Îi mulțumesc prietenului C. C. pentru organizarea acestor zile între oameni dulci și setoși de Evanghelie.

sursa pentaxforums

Bucovina pentru mine reprezintă locul de tînjire, locul pe care îl numesc patria mea de ”moldovean bătut în cap”.

Zilele acestea din Bucovina de vreo 7 ani încoace pentru mine reprezintă un fel de reinstalare de sistem, precum trebuie făcută din cînd în cînd pe calculatoarele pe care rulează windows, un fel de măturare a sufletului, o spălare de toxine politice, relaționale, sociale, locuind cîteva zile în mijlocul unor oameni întorși spre niște valori creștine clasice: ospitalitatea, părtășia, cîntarea comună în casă, rugăciunea instantanee, masa împreună ca agapă, risipa de timp în cultivarea prieteniilor et c.

De aceea am tăcut în aceste zile. Am făcut orice altceva decît scris sau citit, predat sau audiențe. Pe acestea le fac restul anului. De această dată am stat liniștit, chiar bolind intenționat, fără a fi cu adevărat bolnav. Am zăcut, gîndindu-mă la ce este bolnav în lăuntrul meu. Am găsit multe lucruri, foarte multe lucruri care trebuie spălate. Multe gunoaie pe creier, care trebuie alungate. Urmează o perioadă de post și rugăciune în primul rînd pentru dezintoxicarea mea de mine însumi, apoi pentru ceilalți, dar în mod special pentru țară.

Mă pregătesc să mă întorc. Mai ușor cu ceva gînduri rele, cu tolba plină de amintiri frumoase și cu ochii umpluți de prieteni vechi și noi.

sursa pressone.ro autor Voicu Bojan

Prima este AICI.

Vasile Voinovici n-a murit până acum decât o dată şi numai pentru trei zile, când era mic, abia venit pe lume. Adevărul e că părinţii lui îl cam lăsaseră să moară fiindcă se născuse fără mâini şi fără picioare, era un boţ de copil venit ca un blestem, de se speriase tot satul, nici maică-sa n-avea ochi pentru el. S-a sfătuit ea cu bărbatul, Adam, şi nu prea i-a mai dat ţâţă copilului. A venit doctorul, s-a uitat la el, l-a declarat mort. „E mai bine aşa”, au zis toţi. Scăpau de un chin.

În noaptea de dinaintea înmormântării, maică-sa a visat trei femei în negru care-i strigau de la poartă să nu-l lase pe Vasile să moară, că o dată cu el îi va muri şi un copil sănătos, care-l avea ea mai drag şi mai drag din toţi nouă. Femeia s-a trezit, şi-a luat copilul în braţe şi a început să-l bocească. Şi atunci, cum îl ţinea aşa la piept, a simţit că fiul ei mort de trei zile o muşcă de ţâţă şi începe să sugă dezlănţuit, se zbătea şi împungea cu nasul ca un purcel. Era flămând, doar venea de pe lumea cealaltă.

De atunci au trecut 60 de ani. Vasile Voinovici, întorcându-se din morţi, a crescut, a învăţat să facă o mulțime de lucruri – şi încă mai bine decât mulți oameni întregi la trup –, s-a bucurat de viaţă ca tot omul, a muncit, a jucat şi în filme, a călătorit, a iubit, s-a însurat, a crescut doi copii şi acum se bucură de nepoţi.

– Dacă nu era aşa, poate nu făcea atâtea în viaţă. Ăsta e darul lui şi nu poate să i-l ia nimeni! – spune nevastă-sa.

Adică infirmitatea. Darul lui de la Dumnezeu.

A doua este AICI.

În ziua Cinei celei de Taină, Isus ne-a poruncit să ne iubim unii pe alții. El a spălat picioarele ucenicilor înfășurat în ștergar și cu porunca iubirii pe buze.

Ne spune Scriptura … i-a iubit pînă la capăt. De aceea a făcut acel gest atît de umilitor, dar atît de necesar și normal.

autor Iurie Cojocaru

Astăzi, amintindu-ne de Cina Domnului și de faptul că ne-a poruncit prin Apostol să ne cercetăm pe noi înșine înainte de apropiere, mi-am făcut ordine în relații. Le-am luat pe rînd: familie, biserică, prieteni, ne-prieteni, dușmani (n-am! oameni care mă dușmănesc, da!). Dați-mi un singur nume, arătați-mi un singur om în fața căruia n-aș putea sta la masă, să îl privesc și să îi spun că nu-i port pică de niciun fel! Unul singur!

Eh, dar nepăsarea sau disprețul nu-i iubire! Am încercat și asta: ”cutare a murit pentru mine, nu mai există! Gata!”.

Nu-i nici ură! E cum este mai rău! Iubirea cristică privește în față, este com-pătimitoare, dialoghează, îi vorbește lui Iuda, cu blîndețe și oftat. Iubirea lui Cristos îndură sărutul trădării. Nu-l respinge pe fostul ucenic, stă la masă, se uită spre el, chiar dacă plin de dojană. Dar nu este oare o privire mai mult decît nepăsarea? Dojana, mai mult decît disprețul? Iubirea dumnezeiască este convivială pînă la disperarea ultimului gest al celui care părăsește masa. Dacă astăzi Isus ar merge în mod vizibil prin mall-urile noastre, i-ar invita la o cafea pe toți cei care Îl vor fi vrăjmășit. Pe cheltuiala Sa!

Am escavat în tot noroiul sufletesc și nu mi-am mai găsit fețe pe care să le vrăjmășesc. Niciuna!

Imaginea lui Iurie Cojocaru este năucitoare. Toate lingurile de cină aranjate regulamentar, aproape soldățește. Mîntuitorul se deosebește prin culoare și dimensiuni, iar Iuda își are gura despicată, precum limba șarpelui care l-a ispitit la ură și pasiune neînfrînată.

Acesta este primul lucru de care a început să mă izbăvească Isus atunci cînd m-am convertit, în urmă cu 32 de ani. Iată, dezintoxicat în etape, ghimpe cu ghimpe fiind scos, acum a reușit. M-a izbăvit de pasiunile urii. Sînt apathic în sens grecesc. bun, ciceroniano-augustinian. Ohhh și cît de mult am urît la viața mea!!! Ce cangrenă puturoasă este ura! Ce mult rău face sufletului și trupului!

Mă imaginez urînd și nu mai pot! Mai ales acum cînd văd atît de multă moarte împrejur, cînd văd cît de fragilă este viața, cînd văd cît de mult rău își produc chiar lor oamenii care urăsc …

Am pus pe masa de Cină, pe Masa Domnului, toate relațiile între care sînt prins și le-am așezat pe fiecare într-o frîntură de pîine. Le-am mestecat pe rînd, cu răbdare pe fiecare și n-am găsit niciun fir de nisip, nicio piatră.

Îi iubesc pe toți cei în viață, îi iubesc pe toți cei care au murit, chiar și pe cei care au murit fără iertarea mea cu mult înainte, pe vremea cînd îi uram de moarte pe cei care au provocat moartea tatălui meu. Îi iubesc și pe cei care vor fi ajuns deja în iad. Dacă iubirea le-ar fi măcar o picătură de apă în gîtlejul uscat de ardere, să fie picătura iubirii unui fiu de ucis.

Sînt fericit! Am iertat nu numai pentru că mi s-a iertat atît de mult! Iubesc nu numai pentru că am fost iubit atît de mult! Iubesc pentru că altfel nu mai pot trăi!

Am descoperit, acum bătrîn deja, dragostea adevărată, aceea care nu cere nimic în schimb, care nu negociază, care dăruiește și cînd mărul dăruit  se transformă în proiectil împotriva ta.

Oare nu așa a făcut Omul-Dumnezeu? Ne-a dăruit copaci, i-am transformat în cruce; ne-a dăruit struguri, i-am transformat în oțet de pus în batjocură pe gură; ne-a dăruit munți și roci, am făcut piroane; ne-a dăruit trandafiri, am luat spinii și I-am înțepat fruntea, ne-a creat pe noi și noi i-am apăsat crucea pe umeri cu toate păcatele noastre.

Iubiți-vă unii pe alții, așa cum v-am iubit Eu!

P.S.

Iată, pînă și cei fără cunoștințe religioase descoperă că fericirea stă în ceea ce antecesorii noștri au bănuit deja foarte bine și în ceea ce religia întărește:

Pe 11 iulie a fost ziua botezului ei. Atunci am celebrat faptul că a devenit fiică de Dumnezeu.

N-am întîlnit în viața mea urmaș al lui Cristos mai dedicat și mai chitit să împlinească poruncile Mîntuitorului. Sînt omul care o cunoaște cel mai bine. Sînt îndrăgostit de ea de 31 de ani și ne-am căsătorit în urmă cu 26 de ani. Nu avem secrete între noi, ne știm de la 6 ani. Am văzut-o crescînd, copilă, adolescentă, fată, femeie, mamă …

Cu cît am cunoscut-o mai bine, cu atît am admirat mai mult modul în care își trăiește în modul cel mai discret și serios viața cu Dumnezeul ei. N-a făcut paradă niciodată! Nu s-a împlicat în nicio lucrare publică (n-a cîntat solo-uri, n-a spus poezii, n-a fost învățătoare la copii, deși toată lumea se aștepta la asta de la ”coana preoteasă”). Este tăcută și zîmbitoare, este sobră și descurajantă față de orice abordare a sexului opus (așa a fost și cu mine, probabil asta m-a ambiționat și mai mult! A fost o cetate greu de cucerit, cînd eu eram obișnuit să îmi leșine fetele în față).

Nu am fost eu chemat la slujba pastorală atît cît a fost ea cheamată să fie soție de pastor. S-a desăvîrșit sub ochii mei atît de mult încît mă tem acum că este atît de pregătită pentru cer încît Dumnezeu să Își ia bijuteria și să Și-o așeze pe raft, gata fiind și desăvîrșită în toate!

În acești 26/31 de ani am greșit de multe ori față de ea. Am multe, multe regrete, dar de fiecare dată m-am simțit iertat dumnezeiește, deplin, fără urme de resentiment, fără cicatrici care să ne mănînce în zilele ploioase, fără răni supurînde. Am simțit cum de fiecare dată mi-a dat ocazia să recuperez, să o iau de la capăt, cu un capital de încredere neatins.

Este încă tînără, arată tînără, dar este tînără la suflet. Zilele trecute am simțit cum mă îndrăgostesc iremediabil încă o dată și încă o dată. Se prinsese zmeul copilului în copac. Eu am ezitat, gîndindu-mă cum se vor prăbuși cele 86 de kg pe sol, dacă rup crăcile sub picioarele mele. Ea n-a ezitat o clipă. S-a cățărat ca o adolescentă, s-a întins cît este de lungă și a recuperat zmeul, primul zmeu al lui Noah. Cum să nu o iubești cînd răspîndește atîta seninătate, naturalețe, zglobiciune, sănătate mentală și putere emoțională?

La 44 de ani a născut din nou, la 47 de ani încă are curajul să alăpteze și să își poarte copilul agățat în wrap și în toate este elegantă. Eleganța o caracterizează în absolut toate lucrurile: gesturi, mișcări, chiar și în grimasele de durere. Mănîncă elegant, se îmbracă elegant, a născut elegant, pășește elegant, își sapă elegant grădina (ultima ei pasiune).

Nu vă mai plictisesc cu ce anume aș schimba după 26 de ani de căsnicie. S-au adunat prea multe lucruri. Aveți un scurt inventar AICI.

Da, am știut din prima clipă că nu o merit. Fiecare clipă alături de ea a fost o sărbătoare și mă rog lui Dumnezeu să mi-o mai lase … măcar pentru Noah …

Ah și cînd mă gîndesc la comentariile unor ”prieteni” de acum 27 de ani:

cum? tu? iei o țărancă care a terminat liceul de zootehnie, cu carnet de tractorist, din 10 copii, olteancă? din Scornicești? Ce-i taică-său? Tîmplar și apicultor? Am auzit că lucrează la Petrol! Maică-sa? Casnică? Ești nebun? Meriți mai mult! Nu-ți dai seama? te nenorocești pentru o longelină (frumoasă e adevărat, nimic de zis – asta te-a vrăjit, te-ai inflamat după părul ei lung) dar care nu vezi că nu vorbește? Dacă nu vorbește și zîmbește așa de misterios, ce anume îți garantează că are ceva în cap? Nici nu vă potriviți! E mai înaltă ca tine! Nici măcar n-are facultate! Ce-ai să faci tu, așa vorbăreț cum ești, lîngă o taciturnă? Și apoi n-are activitate în biserică! S-a botezat tîrziu! Dacă s-a botezat doar pentru tine? Ce știi tu despre ea? Familia? Este o copilă! Ai să vezi! Vei regreta! Sînt atîtea fete faine și tu te căsătorești așa dintr-o dată la 20 de ani cu o necunoscută! Mai încearcă și cu alte fete! Așteaptă pînă pe la 28 de ani, vei vedea că vei rîde de această poveste stupidă de dragoste! Ce-o să faci pe la 40 de ani, cînd o să ajungi la vîrsta noastră și te vor întreba copiii voștri: da mama CE este? Are și ea doctorat? A făcut și ea carieră?

Da? Acum rîd eu! Cu gura pînă la urechi! Triste figuri sînt acești amarnici și amărîți, plini de oțet sufletesc foști ”prieteni”! Și acum sînt niște neîmpliniți și frustrați (unii dintre ei, mai ales în viața de familie) într-o căutare după cai verzi pe pereți, negăsindu-se pe ei, pentru că nu s-au căutat niciodată, căutînd doar slava deșartă a funcțiilor și etichetelor.

Acrilor, am trăit cu o sfîntă! Nu regret nimic! Iar copiii mei nu m-au întrebat CE ESTE mama lor, pentru că ei știu foarte bine CINE ESTE mama lor! Copiii noștri au fost învățați de mama lor să gîndească ontologic, nu funcțional. Eu n-am trăit cu ”o țărăncuță drăguță din Oltenia”, ci cu o cerească regină, fiică de Dumnezeu.

Așadar! Am făcut-o! Împotriva ”prietenilor”, dar cu binecuvîntarea duhovnicului și părinților!

Am auzit că există o propunere aiuritoare din partea unui … să-i zicem … cadru didactic. Nu putem să îi spunem profesor sau învățător sau pedagog, acestea sînt cuvinte care au o încărcătură semantică presupunînd inteligența, compentența, pregătirea, relația cu realitatea și cu elevul. Un cadru este un conțopist funcționărit, fără gîndire strategică. Am înțeles că respectivul cadru ar fi cerut interzicerea Baltagului lui Sadoveanu pe motiv că are prea multă violență și copiii s-ar putea omorî în curtea școlii cu topoarele.

Hmmm! Eu zic mai degrabă să interzicem toate bucățile literare în care este pomenită vreo banană, avînd în vedere ce s-a întîmplat la Cluj recentissime. Bine că Andreea nu știu care a intrat în cărțile de istorie, bine că în unele manuale alternative sînt adevărate bucăți de literatură pornografică, bine că avem manuale în care este promovată idioțenia de corectitudine politică și interzicem o bucată care a făcut carieră în manualele noastre.

Îl disprețuiesc pe Sadoveanu ca om, îi disprețuiesc scrierile ca valoare artistică. Simt că fac diabet la unele descrieri, iar Neamul Șoimăreștilor este spre pedeapsa tuturor celor care au aruncat hîrtii pe jos în școală. Dar Baltagul este cea mai de soi producție a sa pe departe. Eroina principală chiar are trăsături reale, trăiește, este vie, ce să mai zicem de narațiunea de roman polițist mediocru, dar … roman polițist totuși. Bun! Cred că ar trebui studiat în continuare și ar trebui făcută o curățenie printre cadavrele didactice care mai stăruie prin școli, mai ales cele care participă la balurile bobocilor.

Astfel că, aflînd acestea, m-am hotărît să îmi comand un baltag adevărat. Este cunoscută pasiunea mea pentru tot felul de fierătanii, topoare și cuțite. Îl voi da fiului meu mai mic în momentul în care va fi în stare să îl mînuie. Este un baltag de călătorit prin păduri, de bătut cîmpii, nu oamenii.

Da, este o armă redutabilă. Lovind bine, omoară din prima. Este periculoasă. Îți dă încredere cînd vezi de la depărtare mistrețul sau, Doamne ferește, vreo altă fiară sălbatică. O poți tine o vreme la distanță cel puțin pînă spui de două ori Tatăl nostru!

Am tot felul de toporiști și cuțite, dar baltagul este pe departe cea mai periculoasă armă-unealtă pe care o dețin. O foloseau ciobanii împotriva lupilor, o foloseau, în versiune mai lungă, chiar soldații. Tomahawk-ul este o versiune a baltagului. La fel halebarda. Baltagul este undeva între tomahawk și halebardă. Poate fi folosit ca baston pe drum drept, ca piolet pentru cățărare ușoară. Eu am cerut meșterului și partea de jos, cu un țep de metal pentru fixarea mai bună în terenul dur.

L-am testat. Un instrument minunat, realizat cu pasiune pentru detaliu, cu grijă pentru fiecare aspect:  balansare, greutate, șlefuire.

Știți campania mea de promovare a meșterilor români. Acum am descoperit un alt meșter. Îi promovez pe aceia al căror suflet se transmite în obiectele făcute. Domnul Șandru-Iulian Alboi, din Ciocănești, Suceava, este un astfel de meșter. Are un suflet cald, încălzit parcă în forjă, sensibil, curat. Aproape mi-au dat lacrimile cînd mi-a scris că ar dori să fie cunoscut satul lui, de care atît de legat, unde sînt oameni minunați și unde tradiția prelucării metalului este veche și respectată.

Pot să vă rog ceva? Daca scrieti ceva despre mine poate spuneti ca sunt din comuna Ciocanesti jud Sv (tin mult la comuna mea si poate mai vin ceva turisti pe aici cine stie, e o comuna cu traditie in fierarie) si ca prin sigla mea vreau sa amintesc despre stramosii nostrii Daci.

Astfel de oameni merită promovați. Fac cu pasiune și entuziasm ceea ce fac. Vă rog să vă uitați și la celelalte modele pe care le face domnul Alboi. Arată superb!

Cînd am primit baltagul, după ce l-am uns cu ulei de cocos, l-am privit zeci de minute. O frumusețe de obiect. Noah va bate multe drumuri de munte cu el, amintindu-și de mine (probabil voi fi sub drum atunci!), de meșterul care l-a făcut, chiar și de Baltagul lui Sadoveanu, de ce nu, bucată literară pe care i-o voi preda eu însumi, pentru că facem homeschooling. Îl voi preda și îi voi arăta chiar obiectul!

Dumnezeu să-mi ierte apucăturile de colecționar!

– Fierarule vreau sa plec din fieraria ta si sa imi gasesc un stapan bun
– Dragul meu o sa pleci doar daca o sa treci testul!

Mă doare inima numai cînd văd testele la care sînt supuse produsele domnului Alboi! Dar priviți!

P. S.

nu  mai întrebați și voi ca românul bătut cu coada baltagului la tîmplă CE PREȚ ARE? Nu este frumos, nici politicos să întrebați în public, în comentarii despre preț. Întrebați pe privat, cînd v-ați hotărît să dați comanda. Părerea mea este că acești meșteri își dau mult mult prea ieftin rodul muncii lor. Dar cu un popor ca ăsta, care se bucură la pensiile și falsa mărire a salariilor lui Olguța, ce să aștepți?!… ehh!

Regele a murit!

sursa facebook File de istorie 

I-am purtat o admirație caldă și lentă, mai ales după ce i-am citit interviurile din anii 90. Nu l-am întîlnit. N-am făcut poze cu dînsul. N-avem amintiri comune, n-am ocupat același spațiu, nu am selfiuri făcute cu dînsul. Am amintiri scurse spre mine prin alt om admirabil, unchiul meu, Florea Cruceru. Avea aceeași vîrstă cu Regele. L-a întîlnit pe front. Au stat față în față rege și soldat. A fost impresionat de modestia aristocratică, de bunul simț care îi curgea monarhului cu sînge albastru prin toți porii.

Nu rareori în acest spațiu am vorbit despre monarhie și despre posibilitățile de restaurație. Acum s-a încheiat cu totul acest capitol. Casa regală română, mai ales în ultimele zile s-a făcut de rîs fără putință de recuperare.

Ei, dar să vedeți! Începe bîlciul bocitorilor. Cei mai acizi disprețuitori ai Regelui vor fi numai lacrimi și muci în următoarele zile. Elogii, oftaturi, îndoileri de ocazie, toate numai pentru autopromovare, ca în dreptul oricărui mort celebru. Primarii se suie și ei pe sicriu acum: să numim nu știu ce bulevard sau nu știu ce piață ”Regele Mihai”. Cei care l-au alungat cu pușca în 90 acum au amintiri dulci cu ”bîlbîitul”, cum l-au și numit.

Regele a murit! Trăiască Împăratul!

Rămîn monarhist în convingerile mele politice, dar știu că România a pierdut acest tren.

Rămîn monarhist în convingerile mele religioase. Marele Rege trăiește încă și va trăi veșnic. România mai are o șansă: întoarcerea la Dumnezeu.

De pe stema regală ne rămîne un mesaj crucial: NIHIL SINE DEO!

Măcar atît …

Prefer să păstrez în minte o imagine ca aceasta și ca cea de mai sus. Eleganță desăvîrșită, frumusețe lăuntrică și exterioară.

sursa File de istorie facebook

Later edit:

Ah, am uitat ceva. Comentariile de pe facebook la postarea asta m-au convins că am uitat o categorie: jegul haterilor. S-au ridicat și ei acum. Nici măcar acum nu uită că Regele a plecat cu tablourile și aurul României, că l-a îmbrățișat pe Hitler, că a luat palatele … Da! Presa și rețelele de socializare ne vor oferi un spectacol grotesc în următoarele zile. Îmi este greu să spun Odihnească-se în pace, pentru că nu-l vor lăsa! Corbii se vor năpusti să își ia partea lor cu obrăznicie.

A sosit și ziua aceea temută, ziua în care sun și telefonul din București nu mai răspunde. Astăzi am primit vestea tristă că ”mama” mea academică, prof. univ. dr. Lucia Wald s-a stins din viață.

Dar ce viață!

Am cunoscut-o pe Doamna în urmă cu 18 ani cu ajutorul profesorului Marian Ciucă. Am parcurs 7 ani împreună o cursă aproape imposibilă prin scrierile lui Augustin. Prof. Dr. Lucia Wald a fost de o cumsecădenie copleșitoare și de un profesionalism greu de întîlnit pe meleagurile noastre.

Multe amintiri mi s-au adunat în lungile corecturi pe texte în apartamentul de lîngă gară, dar niciodată nici eu nici Natalia n-am reușit să îi facem o fotografie. Ne-a tot amînat… lasă, la susținerea doctoratului… lasă.

sursa marapopa.blogspot.it

A trăit 94 de ani, lucidă și lucrînd pînă în ultimele luni, cu o putere de muncă imposibil de încapsulat într-un trup atît de fragil. I-am admirat întotdeauna voința, determinarea, ambiția.

În urmă cu cîțiva ani a trecut printr-0 perioadă foarte dificilă, după o fractură de șold (de obicei fatală la asemenea vîrste). A revenit, a continuat, s-a ridicat, a mers din nou fără baston … pînă astăzi.

Astăzi este o zi tristă pentru filologia clasică românească. Pierdem o mare minte, un profesor desăvîrșit, probabil ultimul specialist român în opera filologică a lui Augustin.

***

M-a primit întotdeauna acasă cu ciocolată de bună calitate și cafea făcută la filtru. Era regulă: la ora 9 dimineața, atunci cînd dînsa își bea cafeaua, făcută de obicei de Marghit (ce istorie și cu Marghit!!!!), atunci puteam să vin. Stăteam cît era nevoie, 1 oră, 2, 3, în faza finală a doctoratului am stat chiar 4 ore și jumătate să trecem prin toate corecturile. Mă dureau toate oasele, înțepenisem, dar aveam de corectat inclusiv virgulele și accentele la textele în franceză.

Prin fire sînt superficial, fugărit, distrat, aiurit. De la Doamna am învățat că detaliul contează, că filologia clasică nu se poate face doar … eseistic, că trebuie să muncim, să traducem zilnic, să ne păstrăm în formă creierul …

Nu trecea niciodată direct la ”subiect”: Augustin. Mă întreba de familie, a dorit să o cunoască pe Natalia (a trebuit neapărat să venim împreună de cîteva ori), s-a bucurat cu noi alături de reușitele copiilor, s-a întristat alături de noi cînd am avut necazuri. La rîndu-i ne povestea din viața dînsei. Iată o mărturie extrem de valoroasă AICI. Așa cum bine a descris-o Marian Ciucă de la bun început: ”să știi că este foarte blîndă și foarte mămoasă… să nu te temi de ea. Doctoranzii sînt copiii ei!”

Nu întotdeauna mi-a fost ușor în relația cu dînsa. De mai multe ori am vrut să renunț. Acum mă bucur că nu am făcut-o. În 2003, după ce credeam eu că am terminat teza de doctorat, mi-a citit cele cîteva sute de pagini și mi-a pus o singură întrebare legată de metodologie, care mi-a răsturnat toată construcția, toată argumentația și a trebuit să reiau totul. A fost frustrant, am plecat aproape plîngînd din apartamentul dînsei, dar tot dînsa m-a sunat imediat ce am ajuns la Oradea să mă încurajeze, să nu cumva să întrerup studiul, că Augustin merită, că trebuie să ”facem treaba bună, așa cum se face …”. Așa s-a prelungit doctoratul meu cu încă 2 ani, dar am învățat lucruri esențiale legate mai ales de caracter, dacă nu de știința de carte.

Da, ”treaba bună, așa cum se face … ”. Ce mult ne lipsește în aceste zile în țară această atitudine, această etică a muncii!

Am luat-o de la capăt și nu aș fi reușit niciodată să mă lupt cu tratatele tîrzii ale lui Augustin, dacă n-ar fi fost mustrările, încurajările, corecturile, ironiile fine, îndreptările mămoase, sfaturile personale și profesionale.

Sînt extrem de recunoscător lui Dumnezeu că pentru cîțiva ani lungi și grei viața ni s-a intersectat cu cea a Doamnei Lucia Wald, filolog evreu, mîndră întotdeauna de originile sale evreiești … ”eu sînt din poporul ales, din poporul lui Dumnezeu … ” și apoi povestea ce a simțit cînd a pășit prima dată în Israel, cînd a pășit în Ierusalim, cum a avut acel sentiment de ”acasă”, deși nu mai fusese niciodată înainte acolo …

Oh, de cîte ori am discutat despre Isus, despre creștini, despre marile minți ale creștinilor … Avea o admirație infinită față de Augustin și a spus: ”raiul trebuie să fie acolo unde este acum Augustin!”. Mi-a povestit îndelung cum și ce au învățat la școala evreiască despre Isus și cum a descoperit celălalt tablou din operele Augustiniene … ”Domnu Cruceru, spunea cu o ușoară tușă ironică…. pînă la urmă și Isus este tot evreu”

Marghit, o unguroaică catolică, trăită în București încă de prin anii 70, dar cu o română elementară, care o slujea cu o dedicare demnă de evocări suplimentare, jubila și chicotea de fiecare dată cînd ajungeam la subiectul iudaism versus creștinism, Moise și Isus …

La un moment dat intervine:

– Domnu pastor, am visat cu Fecioara și cu Isus, cum strîngea pe toată lumea la ei, creștini, evrei, pe toți, ce spuneți de asta …

și Marghit era șmecheră … 

– Visuri, Marghit, visuri, dar ai visat frumos … i-a tăiat-o rapid Doamna, fără să mă lase pe mine să mai zic nimic, apoi zîmbește: Marghit este o femeie foarte bună!

Da. Care este povestea cu Marghit pe scurt? Cutremurul din 1977. Casa lui Marghit se dărîmă. Rămîne pe drumuri cu toată familia. Doamna Wald o primește în casă, în cele două camere ale dînsei. Într-o cameră stă ea, în cealaltă cameră, cu trecere spre bucătărie, stă Marghit cu copiii și soțul. Și asta pentru cîteva luni de zile, pînă Partidul îi dă o nouă locuință lui Marghit. În toată această perioadă și chiar după Doamna s-a îngrijit de familia lui Marghit cum a putut și folosindu-se de influența pe care o avea la momentul acela.

Ei, pentru acest gest, Marghit i-a rămas credincioasă Doamnei și i-a purtat de grijă zilnic, mai ales în perioada de boală, după fractura de șold. Era o relație fascinantă. Profesoara universitară și femeia simplă. Evreica și unguroaica. Moldoveanca și ardeleanca. Creștina și fiica lui Moise. Rar mi-a fost dat să văd o prietenie și o credincioșie atît de perseverentă și atît de frumoasă.

Acum, Doamna s-a dus. Știa pasaje din Augustin pe dinafară în latinește, mai ales din De Dialectica sau din De Mendacio sau De musica. Sper din toată inima să ne regăsim, așa cum Augustin ne-a adunat pe pămînt pentru cîțiva ani, să ne regăsim acolo unde este ȘI Augustin și Isus Evreul.

Pînă cînd judecata cea dreaptă se va rosti asupra noastră, asupra tuturor, pînă atunci … Requiescat in pace …

P.S. îmi pare rău că nu am mai apucat să vorbim recentissime la telefon. Îi plăcea să fie sunată …

Dați telefoane celor dragi …. nu amînați!